ISTORIC

Primele atestări documentare

Ţinutul unde se află în prezent satele ce formează comuna Tormac a fost menţionat în însemnări încă de pe timpul romanilor, ostaşii care suferiseră diferite răni în lupte fiind trimişi la băile Buziaş, la izvorul termal, pentru refacere şi odihnă.

În 849 apar hoardele hunilor, care s-au stabilit în această zonă, mai târziu ducând lupte grele cu voievodul Glad. Acesta a fost înfrânt în cele din urmă, hunii ocupând actualul teritoriu al judeţului Timiş. Noua putere l-a instalat ca prim conducător pe căpitanul Kund, care a împărţit teritoriul după bunul lui plac, însă nu a fost mult timp comandant, din cauza rivalităţilor interne succedându-se diverşi pretendenţi la conducerea acestui ţinut.

Localitatea Şipet este atestată documentar din Evul Mediu, în documente de la 1462, unde apare cu numele de „Magyarzebenth”. În perioada otomană, era unul dintre cele mai populate sate bănăţene. Istoricii maghiari consideră că Şipetul a fost locuit la început de unguri sau de slovaci, cu toate că în ultimele secole acesta a fost un sat românesc. La conscripţia din 1717 apare cu numele de „Schipeth”.

În secolul al XIX-lea, domeniul Şipet a trecut în posesia familiei Duca, prin donaţie imperială, ca urmare a meritelor feldmareşalului Petre Duca (1755-1822) în luptele antinapoleoniene. Satul se afla pe o vatră mai veche, pe locul numit „Satul bătrân”, însă pe la 1894 s-a mutat pe o nouă vatră, din cauza atacurilor şi pustiirilor permanente ale ungurilor rebeli din satul învecinat Tormac. Epidemia de holeră din 1873 a redus populaţia satului la jumătate. În perioada stăpânirii maghiare, s-a numit „Sipeth”, „Sipet”, „Sebed”.

Cu sprijinul financiar al mecenatului basarabean Vasile Stroescu, s-a construit şcoala confesională ortodoxă. Piatra de fundament a bisericii ortodoxe a fost pusă la 25 august 1935, în prezenţa episcopului Vasile Lăzărescu.

Într-un defter otoman din 1554, satul Cadăr este consemnat cu 8 case. În secolul al XIX-lea, domeniul Cadăr s-a aflat în posesia familiei Duca, prin donaţie imperială, alături de domeniul Şipet. În septembrie-octombrie 1817, baronul Petre Duca i-a însoţit pe împăratul Francisc I şi pe soţia sa, Augusta Carolina, în călătoria acestora prin Banat.

Primii colonişti din Tormac

De-a lungul timpului au avut loc diverse războaie care au avut tangenţă şi cu Cetatea Timişoarei, răscoale ţărăneşti (cea mai importantă fiind cea din 1514, condusă de Gheorghe Doja), ocupaţia turcească (1551-1716), până când marile puteri apusene au hotărât să pornească împreună împotriva turcilor. Conducătorul acestor oşti reunite a fost împăratul Lipot, iar în zona Timişoarei prinţul Eugeniu de Savoia, care a început asediul Cetăţii Timişoarei la 15 august, iar la 1 octombrie a reuşit să intre în cetate. Astfel a încetat ocupaţia de 164 de ani a turcilor asupra acestor teritorii.

La propunerea prinţului Eugeniu de Savoia, regele Carol al III-lea al Ungariei l-a împuternicit pe contele de Mercy cu organizarea acestui ţinut. Acesta a refăcut drumurile, a realizat prima hartă militară a regiunii, a adus colonişti din Germania, Franţa, Italia şi Polonia şi a început defrişarea pădurilor şi redarea pământului agricultorilor – un teren fertil, negru, însă foarte greu de muncit.
Colonizarea ţinuturilor „Lunca Timişului” a fost începută după retragerea turcilor, în 1716, şi a durat până în 1787, ca primă etapă. Primii colonişti au fost mutaţi aici din judeţele Szabolcs şi Pest din Ungaria, aceştia fiind de religie catolică.

După trecerea în nefiinţă a împărătesei Maria Tereza, pe tronul imperiului a ajuns Iosif al II-lea, care a mai dat un decret de colonizare în 1782, dar acesta a fost sortit eşecului. În 1784 a dat un nou decret, care a avut efecte concrete: construirea de case pentru viitorii colonişti, în locurile unde se stabilise că vor fi localităţi.

Fiecare localitate a avut pregătite spre distribuţie pentru colonişti cereale, vaci de lapte, nutreţuri, căruţe, cai, unelte de uz casnic, inclusiv vase de bucătărie. Toate acestea au fost împărţite gratis.  

În această perioadă, pe lângă coloniile Niţchidorf, Bacova, Ciacova, Denta, Recaş, Liebling, a fost colonizat şi Rittberg, cu un număr de 234 de locuitori. La înfiinţare, comuna mare Rittberg se afla pe teritoriul de atunci al Ungariei de Sud, ce cuprindea teritoriile dintre Mureş, Tisa şi Dunăre, respectiv Munţii Apuseni.

În 1900, suprafaţa localităţii Rittberg era de 10.367.115 jugăre, având o populaţie de 3.060 de oameni şi 400 numere de case. Terenurile au aparţinut de Trezoreria Regatului Maghiar până când au fost cumpărate de către baronul Sina Simion, iar ulterior de către fraţii Neuman din Arad (un descendent al fraţilor Neuman trăieşte şi acum în Canada şi poartă numele de Neuman de Végvári).

Coloniştii maghiari

Coloniştii şvabi nu s-au putut acomoda cu traiul din noua colonie: au avut divergenţe cu locuitorii satului vecin, Şipet, pământul era greu de lucrat, iar recolta nu era de fiecare dată pe măsura muncii investite. După cinci ani de şedere, în 1794, în frunte cu predicatorul lor, Kropf Felician, coloniştii au părăsit localitatea într-o noapte, stabilindu-se în actuala Darova. Au rămas în Rittberg doar opt familii.

Terenurile din această parte au ajuns în proprietatea Trezoreriei Ungare, iar guvernul maghiar, la curent cu investiţiile făcute în această colonie, a hotărât, în anul 1794, să aducă alţi colonişti, din zona Tisei, Cenadului Unguresc, judeţele Csongrad şi Bekes. În total au fost aduşi la început 150 de colonişti maghiari, care au ocupat casele lăsate goale de şvabi.

Schimbându-şi domiciliul, aceştia au început o viaţă grea, dar plină de speranţe. Coloniştii au ales să vină în această regiune nouă, rămasă nepopulată, deoarece în zona lor de origine nu mai aveau condiţii optime de a-şi întemeia familii noi, din cauza pământului puţin şi a numărului mare de copii din fiecare familie.

Primii ani au fost grei, a trebuit să depună eforturi deosebite, dar, după cum rezultă din documentele existente, în 1800 duceau tratative cu reprezentanţii guvernului pentru anumite avantaje, obligaţii ale statului maghiar faţă de colonişti. Pe data de 7 iunie 1800 a fost semnat un tratat de către reprezentanţii Trezoreriei Timişoara, baronul Boselli, Konig Antal, preotul reformat Boros Istvan, primarul localităţii Korsos Peter, respectiv de 144 de localnici reformaţi. Prin acest acord, coloniştii maghiari au primit case sau materiale pentru construcţie, terenuri arabile, terenuri pentru cultivarea viţei de vie, fântâni gata săpate şi ajutor la întreţinerea lor. Acest acord îi obliga pe colonişti să nu părăsească zona, să fie harnici şi buni gospodari.

Coloniştii s-au organizat, primar a fost ales Szuts Ferentz, primul notar a fost Kava Samuel. Preotul Boros Istvan a venit cu o parte din enoriaşi din Magyar-Ittebe, actualmente pe teritoriul Serbia-Muntenegru, respectiv Voivodina. Primul învăţător, Szedery Janos, a venit din Szentes.

O parte din colonişti erau veniţi de pe lângă Tisa, unde pământul era uşor de lucrat, condiţiile de viaţă erau bune, iar după primii ani s-au întors acolo. Au fost aduşi alţi colonişti, care au ocupat casele rămase goale, dar nu se poate stabili cu exactitate de unde au venit aceştia.

A urmat o perioadă mai grea în viaţa locuitorilor, deoarece, în 1810, Rittbergul, ca donaţie regală, a trecut în proprietatea prinţului Meriadec de Pohan Guemeni Lajos Victor, de la care a fost cumpărat de groful Voikffy Istvan. În 1829, aceste domenii au trecut în proprietatea baronului Sina Gyorgy, fiind moştenite succesiv de către fiul său, baronul Sina Simion, fiica acestuia, Annasztaziana şi groful Wimpfen Simon. Majoritatea proprietarilor, până la Sina Gyorgy, au refuzat să mai respecte prevederile acordului semnat în 1800, nu au mai asigurat privilegii localnicilor.

După 1834, localitatea a început să se dezvolte iarăşi, iar noul proprietar, baronul Sina, a reînnoit acordul semnat şi a garantat drepturile coloniştilor.

Localnicii au început construirea unei biserici şi baronul Sina a donat bani în acest scop. Dar anul 1847 a fost deosebit de greu, cu recolte slabe, şi fondul adunat din diferite donaţii pentru construirea bisericii a fost împărţit între nevoiaşi şi chiar între gospodarii mai înstăriţi. Foametea a fost atât de mare, încât proprietarul domeniilor din satul vecin, Gătaia, moşierul Gorove Istvan, a trimis ajutoare celor din Rittberg, iar copiilor gospodarilor mai înstăriţi le-a comandat câte un rând de haine şi pantofi. Acest gest a avut şi un conţinut electoral, deoarece în acel an au fost şi alegerile locale, unde moşierul a vrut să-şi menţină poziţia. Dar, în ciuda încercărilor sale, alegerile au fost câştigate de contracandidatul său, Ambrozi, care a devenit subprefect de Timiş.

Cu toate greutăţile prin care au trecut locuitorii săi, până la urmă, în 1848, Rittbergul devenise o localitate respectată şi de celelalte localităţi de alte naţionalităţi.

Rittbergul în revoluţia de la 1848

Zvonurile revoluţionare au trecut şi prin Rittberg: coloniştii au început să aibă speranţe cât mai mari, iobagii credeau în eliberarea lor, gospodarii voiau să fie stăpâni pe pământurile pe care le lucrau. Moşierii, grofii şi baronii nu au vrut să piardă marile domenii, pădurile. Deşi baronul Sina era proprietar din 1834, acesta a găsit abia acum de cuviinţă să fie învestit, în prezenţa unei delegaţii numeroase din Timişoara, din care făceau parte subprefectul Ambrozy, mari proprietari din zonă, reprezentanţi ai bisericii catolice etc.

Pe 11 aprilie 1848 a fost abolită iobăgia, oamenii nu s-au mai dus la muncile obligatorii, au devenit stăpâni pe terenurile pe care le lucrau.

Când a ajuns vântul revoluţiei şi la Rittberg, au devenit primari Baja Jozsef şi Szabo Mihaly până în decembrie, când au fost încătuşaţi şi duşi la Timişoara. Predicatorul reformat se numea Gonczy Zolnay Daniel, iar învăţător era Jager Janos.

La prima recrutare s-au prezentat la Rittberg 40 de honvezi, printre care erau şi tineri şi vârstnici. Nu au stat mult pe gânduri; a doua zi după recrutare, sub comanda bătrânului Talyai Mihaly, în vârstă de 60 de ani, au plecat spre batalionul la care erau repartizaţi. Şi-au pierdut mulţi viaţa în lupte, printre care şi fruntaşul Talyai, toţi fiind consideraţi eroi ai Rittbergului. În total, la cele trei recrutări efectuate, aproximativ 80 de localnici s-au înrolat în trupele de honvezi. Pe lângă bătăliile duse pe câmpul de luptă, cei rămaşi acasă trebuiau să suporte incursiunile din partea satelor vecine, care erau de partea trupelor imperiale.

Riposta trupelor ocupante din Timişoara nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Comandantul a trimis un batalion de infanterişti cu patru tunuri, în urma cărora veneau şi locuitorii satelor vecine, dornici de pradă.

Pe 10 decembrie 1848, populaţia înspăimântată a început să părăsească localitatea, trupele împăratului au început să prădeze, să jefuiască localitatea şi pe cei pe care îi prindeau. S-a creat o dezordine de nedescris până când au intervenit în forţă trupele înarmate. Cu greu au reuşit să oprească jaful şi să-i aducă pe localnici înapoi în casele lor, după care au început să-i tragă la răspundere pe cei vinovaţi de cele întâmplate. Primarul a fost primul care a dat socoteală, iar pentru faptele sale a primit 20 de lovituri cu bâta şi a fost trimis la Timişoara încătuşat. Era acuzat că trăsese clopotele pentru alarmarea şi incitarea locuitorilor. Probabil aceasi pedeapsă ar fi primit şi preotul Zolnay Daniel, dar acesta a scăpat nevătămat, pentru că era ascuns în podul unui enoriaş, şi învăţătorul Jager Janos, incitatorul crimelor de la Blajova, care s-a ascuns în pădure, iar apoi nimeni nu i-a dat de urmă şi nici nu s-a mai întors în localitate. Ceilalţi participanţi nu au putut fi identificaţi, aşa că baronul a confiscat tot ce a putut şi s-a întors la Timişoara cu o dijmă uriaşă: a confiscat toată cantitatea de orz a bisericii, 20 metri cubi de lemn şi 20 de vaci.

După această întâmplare s-au liniştit spiritele în Rittberg. Ultima recrutare a avut loc la 1 mai 1849, iar ultimul episod din acest război de independenţă a fost când trupele comandate de Lazăr Vilmos, după bătălia de la Timişoara, care a fost pierdută de trupele fidele lui Kossuth, s-au retras prin Rittberg. Printre cei 15.000 de honvezi au fost şi mulţi tineri din această localitate.

Rittberg în perioada 1867-1901

După depunerea armelor de către honvezii lui Kossuth, şi viaţa locuitorilor din Rittberg s-a liniştit. Oamenii şi-au văzut de treburile lor, au primit sprijin şi din partea prefecturii din Timişoara şi s-a început reconstruirea localităţii din toate punctele de vedere.

După semnarea pactului în 1866 cu Austria, dualismul ungar-austriac a funcţionat bine şi în această localitate. După încoronarea împăratului austriac în 1867, frica din sânul populaţiei a pierit. Au fost organizate alegeri locale, fiind ales ca primar Babella Janos, urmat de zs. Kiss Sandor, iar în 1870 de Szoke Mihaly, toţi gospodari binecunoscuţi şi apreciaţi. Notarul localităţii a fost Molitorisz Balazs, care a participat la evenimentele din 1848-1849 ca ofiţer în trupele honvezilor. Acesta a fost primul funcţionar al Agenţiei Poştale, înfiinţate în 1862. Tot el a organizat şi a pus pe picioare în 1881 funcţionarea primei Agenţii C.E.C. După pensionarea sa, în 1890, a fost ales în locul lui fiul său, Karoly, care a profesat timp de 10 ani, ani în care Rittbergul a început să se dezvolte din nou: a fost construită actuala clădire a primăriei, s-a rezolvat problema pământurilor prin intabulare la cartea funciară, a fost realizată linia de cale ferată etc. Mormântul distinsului notar se află şi astăzi în cimitirul comunei.

În această perioadă, la sărbătorirea a 100 de ani de existenţă a localităţii, a fost schimbată şi denumirea ei în Végvár. În anul 1901, învăţătorul Nikolenyi Istvan a realizat o evidenţă a populaţiei, unde au fost consemnate următoarele date: 130 de naşteri, 135 de decese şi 27 de căsătorii. În comună erau 601 numere de case şi 3060 de locuitori.

La alegerile parlamentare din 1861, comuna l-a ales pe baronul La’Presti Arpad, descendentul familiei baronului La’Presti Fontana d’Angioli din Castilia. În 1865, în Parlament, reprezentantul Végvárului a fost Mocsonyi Sandor, iar în 1868 avocatul Nedeczky Istvan. Din 1870, deputatul comunei a fost Vargics Imre, timp de 23 de ani.

Starea de sănătate a populaţiei până la venirea primului medic, dr. Grun Ede, era precară. Singurul doctor din toată zona se afla în Buziaş, dar, din cauza drumurilor impracticabile şi a sărăciei, populaţia nu avea posibilitatea de a-şi duce bolnavii la medic. Oamenii ascultau de sfatul frizerului sau al diferitelor femei vindecătoare şi la sfatul acestora se tratau cu diferite plante şi prin tăierea venelor pentru a se scurge sângele bolnav. Tânărul doctor Grun Ede nu a avut o muncă uşoară în convingerea oamenilor să nu se mai adreseze frizerilor sau vracilor, să nu mai practice metodele vechi de vindecare. Activitatea medicală s-a dezvoltat şi datorită înfiinţării farmaciei, care a avut loc în 1887.

În Vegvar funcţionau la acea vreme două instituţii financiare, şi anume: „Asociaţia de Economii şi ajutor reciproc din Vegvar”, înfiinţată în 1891, şi „Cooperaţia de împrumut comunală”, înfiinţată în 1901.

Denumirea localităţii

Rittberg - Végvár - Tormac

tormac centru

Originea denumirii de „Rittberg” nu este clarificată nici până în zilele noastre, deoarece sunt consemnate mai multe variante:

a. Se spune că localnicii, văzând atâta teren bun pentru păşunat, într-o zonă mai înaltă faţă de localităţile vecine, au denumit-o Rittberg.

b. Varianta mai credibilă este că împărăteasa Maria Tereza ar fi avut ca amant un general austriac numit Rittberg (într-adevăr, pe postamentul unui monument cu împărăteasa figurează un general numit astfel) şi acest general ar fi fost prieten foarte apropiat cu cancelarul Kaunitz Venczel, care ar fi numit colonia după prietenul său (există şi alte exemple de acest gen: satul Niţchidorf a fost numit după baronul Nitchi).

c. O a treia variantă este aceea că tatăl cancelarului Kaunitz a moştenit anumite teritorii, între care a fost şi o localitate denumită Rittberg, şi a preluat ca nume denumirea acesteia. Studiind harta actuală a Germaniei, există într-adevăr o localitate cu denumirea de Rittberg.

Mai târziu, satul a primit denumirea de „Végvár”, datorită coloniştilor maghiari veniţi în 1794, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la întemeierea localităţii. Bătrânii satului au hotărât că trebuie să-i atribuie o denumire maghiară, pentru că şvabi nu prea mai erau în localitate, iar pentru locuitorii de atunci denumirea de „Rittberg” nu însemna nimic. Aşa au stabilit acest nume: Végvár, însemnând „Ultima cetate”, în care ei şi-au pus toate speranţele, dorinţele de a trăi mai bine, mai prosper.

Actuala denumire, „Tormac”, i-a fost dată localităţii după terminarea Primului Război Mondial şi semnarea Tratatului de la Paris. În arhivele militare se află o hartă mai veche, conform căreia înainte de Rittberg ar mai fi existat o localitate, la aproximativ 1 km spre sud de cea actuală, numită „Tormas”.

 

 
 
 
 
 
 
 

 

PROGRAM DE LUCRU CU PUBLICUL

LUNI - JOI 800-1630

VINERI 800-1400