CULTURĂ

Elemente de etnografie

Locuinţele tradiţionale

Având în vedere faptul că locuitorii care au întemeiat satele ce formează în prezent comuna Tormac erau colonişti aduşi din diferite zone ale Imperiului Austro-Ungar, aceştia nu au avut obiceiuri şi tradiţii comune. Se poate spune că unele se asemănau, dar nu exista uniformitate din acest punct de vedere.

Construirea locuinţelor este printre cele mai unitare aspecte ale culturii locale, deoarece primele locuinţe au fost ridicate special pentru colonişti de către autorităţile care s-au ocupat de acest fenomen, fiind terminate înainte de sosirea acestora.

Casele construite pentru primii colonişti şvabi – în timpul domniei regelui Carol al III-lea şi a împărătesei Maria Tereza – erau joase, scunde, cu ziduri făcute din chirpici şi erau alcătuite dintr-o

cameră şi bucătărie. La realizarea exteriorului era utilizat mult stuful. Scândura era folosită sporadic ca material de construcţie. Drept iluminator servea un geam unde era agăţată coasa gospodarului. Acoperişurile erau făcute numai din stuf. Pereţii dinspre stradă aveau două geamuri.

Casele construite în timpul împăratului Iosif al II-lea erau mai înalte, fiind deja ridicate locuinţe cu două camere. Pridvorul avea stâlpi pe toată lungimea casei, iar din stradă se intra pe o uşă care dădea direct în acesta. Au început să apară şi decoraţiuni pe peretele frontal, iar foarte rar puteau fi întâlnite şi case acoperite cu ţiglă.

Casele erau construite în adâncimea curţii, numai cu faţada la stradă. În interior, prima cameră se numea „camera mare” şi avea geamurile spre stradă. După aceea urmau bucătăria şi dormitorul, cu vedere spre spate. În componenţa casei urmau anexele, respectiv cămara sau „şpaisul”, grajdul şi şopronul pentru căruţă. Toate încăperile şi anexele aveau un singur acoperiş.

În partea opusă a curţii se aflau şopronul pentru fân şi cocina pentru porci, aceste anexe fiind amplasate în aşa fel încât gospodarul să le poată vedea din uşa bucătăriei sau prin geamul dormitorului. În spatele curţii se aflau locul de depozitare pentru lemnele de foc şi cel pentru aruncarea gunoiului. Grădinile de zarzavat erau destul de mici.

Interiorul caselor

Interiorul locuinţelor era zugrăvit în alb, iar partea de jos, la o înălţime de 56-60 cm de sol, era vopsită într-o culoare închisă. Camerele şi bucătăria nu aveau duşumea de scândură. În interior se puteau vedea grinzile din tavan. Caracteristica principală a locuinţelor consta în faptul că tavanul era foarte jos.

În mijlocul camerei principale era o masă, în jurul căreia se aflau picioare de chirpici pe care era aşezată o scândură în loc de scaune, în timp acestea fiind înlocuite cu bănci, sau, de către cei mai înstăriţi, cu scaune. Pe un perete era agăţată oglinda, sub care era aşezată lada de zestre a femeilor, vopsită şi ornamentată cu lalele. De grinda principală era atârnat candelabrul. Pe pereţi se mai aflau şi livretul militar al bărbatului, buchetul de mireasă de la cununie şi eventual câteva portrete.

Încălzirea camerelor se făcea cu ajutorul cuptoarelor cu vatră. În serile lungi de iarnă, familia şi vecinii se aduneau la câte o casă, se aşezau pe lângă cuptor şi se încălzeau şi discutau despre bârfele zilei. Femeile torceau, bărbaţii fumau din pipă, iar copii se ascundeau, ca să nu-i încurce pe oamenii mari.

În bucătărie, pereţii erau decoraţi cu farfurii pictate, din lut sau porţelan. A sta în bucătărie nu era o plăcere pentru nimeni, deoarece tot fumul se învârtea acolo, coşurile fiind deschise, ceea ce producea curent. Vasele în care se gătea erau din fontă, fiind aşezate pe un suport triunghiular, sub care se aprindea focul. Tot în bucătărie se afumau cârnaţii, slănina, şunca.

Portul tradiţional

Bărbaţii purtau de obicei o cămaşă lungă din in, o vestă mică şi una mare şi pălărie, iar iarna palton, şubă, pieptar şi căciulă. Pentru confecţionarea paltonului foloseau postav de culoare albastru închis sau negru cu dungi. Cei mai în vârstă purtau iarna pantaloni din piele de oaie, în timp ce tinerii şi bărbaţii de vârstă medie, indiferent de anotimp, purtau pantaloni largi de in. La biserică sau în alte locuri deosebite, costumaţia consta în şubă şi iţari.

Femeile purtau fustă largă, şorţ şi cămaşă de in cu mânecă lungă. Părul şi-l împleteau şi îşi făceau coc, iar pe cap purtau batic. Fetele necăsătorite purtau în cea mai mare parte a timpului veşminte din materiale în culori deschise, stofe ornamentate cu flori. Purtau capul descoperit şi părul lung, împletit şi legat cu o panglică. Se încălţau cu cizmuliţe, pantofi, iarna cu bocanci cu obiele. În loc de cremă, încălţările erau întreţinute cu untură.

Lenjeria de corp pentru toată familia era realizată de femei, care ţeseau şi croiau piese vestimentare din in şi cânepă. Necesarul de in şi cânepă era asigurat de fiecare familie din propriile plantaţii. Din aceste materiale erau confecţionate şi lenjeria de pat, prosoapele, feţele de masă şi alte obiecte necesare gospodăriei, ca sacii şi prelatele. Pentru pregătirea acestor lucruri nu aveau deloc nevoie de bani, totul era făcut prin forţe proprii. Existau şi case unde tinerii se adunau seara, toamna şi iarna, pentru ţesut, tors şi alte activităţi, dar unde şi cântau, glumeau, se distrau. Aceste întâlniri erau folosite şi ca să se cunoască între ei mai bine. Când era la îndemână şi o ceteră, tinerii se prindeau în joc.

Obiceiuri de nuntă

În trecut, cererea în căsătorie era un fel de comerţ, adică fetele, când ajungeau la vârsta măritişului, aşteptau să vină mirele cu o sumă de bani stabilită de comun acord de părinţi. Acest obicei nu se regăsea însă în Rittberg.

Aici, toate căsătoriile erau iniţiate de peţitoare, femei numite tradiţional „Satane pe picioare”, care, la cererea unui tânăr, testau familia viitoarei mirese pentru a afla dacă aceasta nu este promisă deja cuiva. Dacă nu, atunci era întrebată fata dacă îi place tânărul respectiv şi dacă ar accepta cererea lui în căsătorie. Numai după ce toate erau stabilite începea familia viitorului mire să caute naşi, care trebuiau să ceară mâna fetei pentru băiat. Înainte de a începe toate demersurile, trebuia anunţată viitoarea căsătorie în biserică: cine cu cine se însoară, cine sunt părinţii.

La cererea fetei în căsătorie, pe lângă naşi şi părinţii băiatului, mergea şi tânărul. Aceştia luau la ei o sticlă de vin şi, ajunşi la casa cu pricina, începeau să discute cu gospodarul dacă este de acord să-şi dea fata în căsătorie, în faţa tânărului. Dacă familia fetei nu era de acord, naşii îşi dădeau seama prin faptul că, în timpul discuţiilor, fata nu avea acces în cameră, iar la întrebări primeau răspunsuri ocolitoare şi nu stabileau o dată ulterioară.

În cazul în care familia fetei cădea de acord cu cererea, prima dată îşi dădeau acceptul părinţii, iar numai după aceea era chemată şi fata în cameră. Aceasta îşi dădea mâna în schimbul darurilor ce se cuveneau a fi făcute şi stabileau deja data logodnei. La logodnă erau invitaţi rudele şi prietenii mai apropiaţi din partea celor două familii. Logodna avea loc la casa fetei, dar cheltuielile erau suportate în cea mai mare parte de familia băiatului. Prietenele fetei, domnişoarele de onoare, împodobeau pălăria şi băţul vornicilor (unul tânăr şi unul în vârstă). Intenţia de căsătorie se anunţa în biserică trei duminici la rând, iar în după amiaza ultimei duminici, vornicii, cu pălăriile şi beţele împodobite, plecau să invite musafirii pentru miercurea următoare.

Marţi seara, familia băiatului îl chema pe naşul mare şi pe tinerii pe care îi dădea în slujba acestuia, cu sarcini bine stabilite. Atunci fiecare tânăr primea un „grad”: căpitan, locotenent, plutonier etc., pe care le purtau până la sfârşitul nunţii, iar fetele erau rugate, ca prietene bune ale celei care urma să se mărite, să o alinte, să o sfătuiască, iar începând din ziua respectivă până în ziua nunţii să accepte ca fiecare dintre ele să doarmă cu ea o noapte. Miercuri, în dimineaţa căsătoriei, „ofiţerii naşului” invitau persoanele oficiale: mirele, invitaţii lui şi mireasa cu ai ei, pe care o conduceau de acasă până la biserică. Se oficia căsătoria, după care fiecare invitat separat, cei ai miresei şi cei ai mirelui, conduceau acasă mirii.

După acesta, musafirii mirelui plecau cu muzică la casa miresei, între timp ieşeau din casă şi musafirii miresei, ca să-i întâmpine pe ceilalţi. După ce se dădeau saluturile de bun venit şi se primeau reciproc, apărea naşul mirelui şi solicita predarea miresei către familia mirelui. Naşul miresei lua de mână fata şi o dădea naşului mare sau mirelui, după care se mulţumea părinţilor fetei că au crescut-o şi au avut grijă de ea. Apoi intra în casă tot alaiul şi tineretul lua masa. De organizarea mesei şi a petrecerii se îngrijeau naşii. Tot ei se ocupau şi de organizarea dansului, având grijă să nu danseze toată lumea în acelaşi timp, pentru că nu era destul loc, dar să nici nu plece nimeni fără să fi dansat măcar o dată. În timpul petrecerii nimeni nu avea voie să spună strigături, pentru că era „arestat” de către naşi şi închis în beci. Dacă, din cauza vinului, se încingeau spiritele, vornicul agita lanţul care atârna în mijlocul camerei, prins de grinda principală. Nuntaşii trebuiau să se calmeze la acest semn, dacă nu voiau să fie pedepsiţi.

În ziua nunţii, mirele şi mireasa nu stăteau împreună. În noaptea nunţii, mireasa dormea cu o prietenă şi o femeie care o vegheau. Dimineaţa, mireasa îşi primea baticul şi numai aşa avea voie să danseze cu mirele. În ultima zi de nuntă, rudele şi familia miresei erau invitaţi la „masa pagubei”. În prima duminică de după nuntă, mireasa era îmbrăcată de către domnişoarele de onoare şi plecau împreună la biserică.

După 1920, nunţile nu se mai ţineau acasă, ci la o cârciumă, birt al localităţii, iar mai apoi în căminul cultural.

Tradiţii încă vii

Obiceiuri ca stropitul fetelor de Paşti, nunţile tradiţionale, colindatul de Crăciun la Cadăr şi Şipet încă se maipăstrează în comuna Tormac.

Stropitul fetelor de Paşti

Tinerii bărbaţi vizitează casele cunoscuţilor şi stropesc cu parfum sau apă fetele casei, cu urări de prosperitate. Primesc ca mulţumire ouă roşii, cozonac şi vin.

Orginea obiceiului este incertă. Una dintre legendele care încearcă să o explice spune că, în a doua zi de Paşti, o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o altă fată, păgână, care a vrut să-i cumpere ouăle. Din vorbă în vorbă, creştina a început să-i explice celeilalte ce înseamnă credinţa în Dumnezeu şi ce bine e să fii creştin, îndemnând-o să se creştineze. Păgâna a replicat: „Voi crede atunci când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se vor face roşii”.

Minunea s-a înfăptuit, ouăle au devenit roşii, iar ambele fete au leşinat de spaimă. Pe drum au trecut doi tineri care, văzându-le leşinate, au alergat la prima fântână, au adus apă şi le-au stropit, trezindu-le. Drept mulţumire, fetele le-au dăruit ouă roşii.

Ansamblul folcloric Csűrdöngölő şi Szederinda

În anul 1999 s-a înfiinţat Fundaţia Pro-Tormac, cu scopul de a-i încuraja pe tinerii din localitate să cunoască, să promoveze şi să ducă mai departe tradiţia, folclorul autentic maghiar.

În anul 2000, la iniţiativa dlui Nagy Albert, coreograful Ansamblului folcloric Szeged (Ungaria), a luat fiinţă Ansamblul Csűrdöngölő. Componenţii grupului sunt tineri din localitate, azi liceeni, studenţi, chiar şi familişti în Timişoara.

În repertoarul ansamblului se regăsesc 13 dansuri populare maghiare şi româneşti specifice din diferite zone ale ţării şi Ungariei. Toate dansurile au şi costumele tipice, costume autentice proprii. Acestea au fost confecţionate de către părinţii dansatorilor, din propriile resurse materiale, după un model tradiţional.

În cei 11 ani de activitate, Ansamblul folcloric a participat la nenumărate spectacole, atât în ţară, cât şi în străinătate. În palmaresul grupului se găsesc premii şi diplome de la concursuri naţionale şi internaţionale. Cele mai importante: locul I la Festivalul Euroregional D.K.M.T., Festivalul Naţional Stelele folclorului - Oradea (2005), Festivaluri Internaţionale din Belgia, Franţa (2006), Turcia (2007), Ungaria - anual, spectacol la Romexpo, Muzeul Satului - Bucureşti. Filmări: TVR 1 Bucureşti, TVR Timişoara - emisiunea în limba maghiară, Europa Nova.

 Acest grup folcloric are şi urmaşi, Ansamblul folcloric Szederinda, compus din 11 perechi. Instructorii din Szeged se ocupă în continuare de cele două formaţii locale, iar în lipsa lor dna învăţătoare Toth Rozalia şi dna educatoare Szarvas Elisabeta (la ansamblul Szederinda), săptămânal, reunesc dansatorii pentru repetiţii. Conducătorul grupurilor folclorice este dna Păştean Erika.

Personalităţi locale

- 7 octombrie 1923 - se naşte la Şipet scriitorul Alex. Jebeleanu (d. 26.04.1996);

- 20 octombrie 1938 - se naşte la Tormac Graur János, prozator şi publicist;

- 19 martie 1941 - se naşte la Tormac poetul Esztéro István

- 9 noiembrie 1945 - se naşte la Şipet economistul Nicolae Ţăran

- 27 octombrie 1950 - se naşte la Tormac scriitorul şi muzeograful Kiss Andrei

Înfrăţiri, colaborări cu localităţi din afara ţării:

- Înfrăţire cu localitatea Cahuzac-Sur-Vere (Franţa), privind colaborarea în domeniul social;

- Înfrăţire cu localitatea Rószke (Ungaria), privind colaborarea în domeniul cultural;

- Înfrăţire cu localitatea Nagyrev (Ungaria), privind colaborarea în domeniul cultural şi economic.

- Înfrăţire cu localitatea Decs (Ungaria).

Instituţii culturale:

Căminul Cultural Tormac

Program: Luni - Vineri de la 8 la 16

Referent Cultural: Crăciun Baja Eva

Tel: 0256392801 interior 16

Fax: 0256392801

email: Această adresă de email este protejată de spambots. Trebuie să aveți JavaScript activat ca să o puteți vedea.

 

Biblioteca comunală Tormac

Program: Luni - Vineri de la 8 la 16.

Bibliotecar: Gaal Susana

fax: 0256392801

email: Această adresă de email este protejată de spambots. Trebuie să aveți JavaScript activat ca să o puteți vedea.

 

 

 

PROGRAM DE LUCRU CU PUBLICUL

LUNI - JOI 800-1630

VINERI 800-1400